Rigor mortis

Talpile cadavrului tau au uitat 

cum sa paseasca fara sovaire.

Voalurile care odata odata adiau in urma ta 

si-au oprit dansul 

cu care iti mangaiau transparent rotunjimile.

Ai renuntat la asediul zidurilor lumii vizibile.

O sa vin sa ma intind alaturi de tine, 

pe cearsafurile de sarbatorire a esecului,

sa ne cante bocitorii bucuria 

ca nu mai suntem inchipuirile zeiesti de altadata.

Orasul tau a devenit impreuna cu tine un relicvariu,

adapost de oase mucede, spalate in uleiuri aromate,

incastrate in argint, topaze, jad si perla,

infasurate in fir de aur si fum de nard, 

inconjurate  de ziduri impodobite 

cu martiri schinguiti cu mestesug, 

spre admiratia orantilor...

Toti naucii se prosterneaza in fata noastra acum, 

asa cum a visat ierarhul 

inainte sa il sarute Tanathos.

Rasuflul lor peste icoanele noastre le-au inchis rostul 

in tartarul unde se canta liturghia.

Ei nu vad cum procesiunea lor inainteaza 

pe un fir brodat de o moira incremenita,

si nici unul din ei nu-si mai aminteste

cum cadranul orologiului s-a spart la jumatate

si cum din el s-au varsat matele firii moarte-n pantec.

Putinul pe care il au drept gnoza

le orchestreaza murmurele si-aplecarile

in scoici goale de carne si zeama, 

dar pline de iazma sangelui stricat.

Ochii si chipurile lor cu licar amorf,

din care simtirea si-a retras ostile,

sunt ai unor morti care se-nchina la o mortaciune.